Încercarea de a spune sau scrie ceva cu sens, de a avea o preocupare intelectuală consistentă și de durată în spațiul academic românesc are ceva utopic. Zonele în care se mai întîmplă așa ceva corosiv ne-instituționalizate, vagi, foarte personale. Imaginea unui grup de oameni – interesanți și inteligenți – din zona academic-universitară, care să discute – constant, serios și critic – unii cu alții, nu pare să țină de meleagurile noastre.
Există însă, undeva, în București, un loc care funcționează diferit. O heterotopie. Cu adresă, bibliotecă, cafele, mese, covrigi, scaune, burse, oameni și discuții. Spațiul intelectual al Colegiului creează o subtilă contra-ierarhie cu lumea „din afară”. Se destabilizează, discret, toate pozițiile (locale) de autoritate disciplinară. Aducerea laolaltă a unui amestec de discipline și proiecte, de traiecte personale, vîrste și ideologii foarte diferite e un pariu anual. E un filon critic-corosiv ce se împletește ciudat de simplu și firesc cu partea conservator-culturală a instituției.
Acest fel de stranietate pe care o generează NEC-ul funcționează, e bună și fertilă intelectual, și din motive greu de instituționalizat. Cum ar fi conviețuirea săptămînală cu o minte analitică, comprehensivă, flexibilă și tăioasă, spectaculoasă și modestă, capabilă de conexiuni neașteptate, de trasee oblice printre teme foarte diferite, de ironie și generozitate. Astfel de experiențe fac posibilă constanta re-facere a aurei unei excepționalități ce se tocește și deconstruiește anual prin chiar formula succesului ei.
Cel puțin așa am înțeles și trăit eu NEC-ul, în perioada privilegiată cînd am fost și eu acolo.

Prof. univ. dr. Călin Cotoi, Universitatea din București
2006/ 2007 NEC Fellow
2017/ 2020 How to Teach Europe Fellow