Noaptea, pe teren. Adică la „Hanul drumețului”, la „Million dollars” sau cu lăutari pe la vreo nuntă. Ca etnomuzicolog, mă interesau ascultătorii de manele: cine? ce? cum? Acesta era subiectul meu de post-doctorat, în care zeii tutelari ai instituției avuseseră curajul și fantezia să creadă (deoarece, fără îndoială, ceva fantezie era absolut necesară, la vremea aceea, pentru a susține public o cercetare despre manele).

Ziua, la seminar: Câte altare în vechile bisericuțe transilvane? Cum trecea timpul la Kant? De ce trăim toți pe datorie? Cum erau structurate cronicile ortodoxe din imperiul Otoman? Ce însemna prudență pentru un intelectual în Renaștere? Şi zeci de alte întrebări fundamentale (la care nu mă gândisem niciodată) împărtășite cu drag de zeci de colegi cu minți sclipitoare. Asta se discuta la seminarul de miercuri, cel oficial, dar și zilnic la cel din bucătăria de la etaj unde-și făcea fiecare ochiurile și cafeaua de dimineață, la cel de la cantina din subsol unde ciorbițe nemaipomenite te încălzeau în toiul iernii, la cel de la terasa cu bere unde seara se îndrăzneau cele mai ascuțite analize și se adânceau cele mai vechi argumente.

La NEC am avut parte de condiții de lucru și de o deschidere intelectuală pe care rareori le-am mai întâlnit. Un loc fermecat.

Dr. Victor Alexandru Stoichiță, Universidade Nova de Lisboa
2009/ 2010 Ţuţea Fellow