Ce însemna, în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, a te gândi la trecutul recent? În condițiile unei intens percepute accelerări a ritmului istoriei, perioada dinaintea modernizării generate de către statul-națiune părea îndepărtată și totuși, măcar din punct de vedere cronologic, „contemporană” încă. În încercarea de a examina imaginația temporală a perioadei, comunicarea mea va lua ca punct de plecare modurile în care figura haiducului, ca simbol al unei lupte de emancipare națională specifică unui trecut recent, era reprezentată deopotrivă ca fiind parte a unui panteon istoric, dar și ca un anacronism relativ. Ideea că epoca de violență legitimă a haiduciei se încheiase ca etapă istorică odată cu 1821 avea drept corolar, după cum voi arăta, o netă delimitare față de posibilitatea ca haiducii să mai existe încă, într-un stat național cu un monopol legitim asupra violenței. „Descoperirea” haiducilor și a lui 1821 ca teme cultural-politice de către generația pașoptistă a fost de la bun început dublată de această logică a distanței, simultan canonizate ca parte din teleologia dezvoltării naționale, dar în antiteză față de epoca de civilizație ce le înlocuia. Popularitatea figurii haiducului și a lui Vladimirescu în a doua jumătate a secolului, așadar, putea căpăta cu ușurință conotații politice, exprimând o critică a prezentului: și dacă, de fapt, haiducii nu deveniseră anacronici, ci era încă nevoie de ei?

Evenimentul are loc în cadrul Grupului de Reflecție asupra Istoriei Politice și Sociale a secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, găzduit de NEC.