Comisiunea Monumentelor Istorice a fost fondată în 1892 din dorința de a schimba modul de restaurare a monumentelor istorice și pentru a promova arhitecți români ca restauratori și cercetători ai patrimoniului. Următoarele decenii, deși nu au adus metode noi de restaurare, au legat mai strâns monumentele de istoria națională. Dacă pentru arhitecți precum André Lecomte du Noüy (1844-1914) sau Ion Mincu (1851-1912) patrimoniul construit trebuia să dovedească apartenența istorică a României la Europa, în secolul al XX-lea restaurările au căutat să redea originalitatea și specificul arhitecturii românești. Naționalismul a rămas un element esențial și după 1918 când arhitecții și cercetătorii au căutat să promoveze monumentele considerate românești în Transilvania, chiar dacă acest lucru a însemnat mici biserici de lemn sau arta din mediul rural. Însă viziunea la nivel oficial nu a fost întotdeauna în acord cu cea de la nivelul comunităților locale. Pentru românii din satele din Transilvania, bisericile de lemn erau mai degrabă o dovadă a trecutului sărac și de aceea, în foarte multe cazuri, acestea au fost înlocuite cu biserici noi de zid. Așadar, prezentarea își propune să identifice diverse atitudini privind monumentele istorice în România în prima parte a secolului al XX-lea și, de asemenea, să exploreze posibile semnificații mai largi ale patrimoniului cultural și ale stilurilor arhitecturale istorice.

Evenimentul are loc în cadrul Grupului de Reflecție asupra Istoriei Politice și Sociale a secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea găzduit de NEC.