În anul NEC (2005-2006) m-am simțit „acasă” în toate sensurile cu putință. Mă întorsesem după o lungă perioadă de plecare din țară (1999-2005, ani petrecuți în Ungaria, Canada și Statele Unite), pentru a preda cursuri de drept public la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Prin NEC am descoperit un București pe care îl știam doar superficial, din scurtele incursiuni în Capitală din timpul studenției la Drept în Iași și mai apoi ca punct de tranzit (vize, taxi, tren, aeroport). Era un București fabulos cel de atunci, viu dar nu isteric, prins în reținerea civilizatoare a așteptării aderării la Uniune (tot ce a fost refulat-reprimat în scurtul interval 2004-2008 s-a recuperat înzecit între timp). Existau dezbateri de idei la Prometheus, jazz la „Green Hours”, ziare ca încă mai făceau presă, cărți și articole care generau polemici purtate în limitele civilității, reviste culturale secerate între timp de lipsa de bani sau abundența de orgolii (unde mai e azi Idei în dialog…).

Iar NEC-ul se afla în mijlocul lucrurilor, simțeai plusul momentului în discuțiile cu ceilalți bursieri, în conferințele extrem de diverse, în mesele rotunde pe teme de actualitate (NEC plus ultra!). Timpurile acelea mai liniștite s-au dus pentru România de mult dar institutul a rămas o insulă de normalitate și stabilitate în anomia generală a vremurilor recente. Într-o enumerare deloc exhaustivă, păstrez o recunoștință pe care nu o voi putea recompensa vreodată oamenilor care au construit NEC-ul, ca institut de cercetare interdisciplinară dar și ca familie de suflet pentru sute de bursieri: Marina Hasnaș, Anca Oroveanu, Kathrin Biegger și, de bună seamă, Andrei Pleșu.

Conf. univ. dr. Bogdan Iancu, Universitatea din București
2005/ 2006 NEC Fellow