Evenimentul se va încheia cu un mesaj din partea lui Andrei PLEȘU.

Pentru cartea Images de soi dans l’Antiquité tardive (Éditions Jean Vrin, 2012; Spandugino, 2025, trad. de Mihaela Voicu, revăzută de autoare), Anca VASILIU a primit Premiul Montyon, acordat de Academia Franceză în 2013.

Anca VASILIU este director de cercetare la CNRS, Centrul de cercetare Léon Robin despre gândirea antică, Universitatea Paris-Sorbonne. Între 1987–1998 a fost cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, iar în 1996 și-a susținut, la Paris X-Nanterre, teza de doctorat, sub coordonarea lui Jean-Luc Marion. A publicat numeroase studii tematice și monografice consacrate filosofiei antice clasice și târzii. A coordonat (în colaborare) traducerea în românește a Vocabularului european al filosofiilor (2020) și conduce revista de studii antice și medievale Chôra. Este doctor honoris causa al Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca și al Universității de Stat din Ioannina (Grecia). În 2022, a fost distinsă cu Marele Premiu de Filosofie al Academiei Franceze pentru întreaga sa operă.

Publicații în limba franceză (selecție): Divines techniques. Arts et langage homérique à la fin de l’Antiquité (Classiques Garnier, 2016); Penser Dieu: noétique et métaphysique dans l’Antiquité tardive (Vrin, 2018); Montrer l’âme. Lecture du Phèdre de Platon (Sorbonne Université Presses, 2021); Toucher par la vue. Platon, Aristote, Plotin sur la lumière et le sensible (în pregătire, Brill, 2026). Traduceri în limba română: Despre diafan. Imagine, mediu, lumină în filosofia antică şi medievală (Polirom, 2010); Eikôn. Imaginea în discursul celor trei Părinți Capadocieni (Doxologia, 2017).

„Patru studii consacrate unor texte din Antichitatea târzie încearcă să răspundă la o întrebare recurentă: de ce particularul nu se închide în identitatea cu sine, ci, dimpotrivă, ne permite să gândim unitatea cu universalul în fiecare fiinţă vie? Mai mult, cum ne permite să gândim această unitate fără a ne pierde în ea, păstrându‑ne în acelaşi timp singularitatea şi arătându‑ne astfel celorlalţi, unici, dar recognoscibili? Cum de individul poate sesiza în sine relaţia sa intimă cu specia căreia îi aparţine? Altfel spus, cum ştie un om că este om şi cum îi permite această relaţie intimă să gândească universalul şi, de asemenea, să surprindă universalul în sine? Răspunsul este că această relaţie intimă are loc prin medierea propriei imagini, a unei imagini a sinelui care permite omului deopotrivă să se reprezinte şi să se prezinte, situându‑se faţă de el însuşi la distanţa necesară pentru ca expresia identităţii sale să apară de la sine.” – Anca VASILIU